Evanghelia disperării – o capcană pentru tineretul evanghelic

„Nu vreau să fac zadarnic Harul lui Dumnezeu; căci dacă neprihănirea se capătă prin Lege, degeaba a murit Hristos.”

Mi-am propus să fac analiza din punct de vedere biblic unui fenomen contemporan care tinde să ia amploare în diverse biserici evanghelice din ţară, în special în rândul generaţiei tinere. Vorbesc ca unul care între anii 1993-1996 am trecut adânc prin zbuciumul acestei învăţături pe care azi o înţeleg destul de bine. Anumite tabere creştine de tineret ce au avut un caracter profund spiritual au declanşat în mine căutări sincere, dar şi o reacţie de autosuficienţă şi de condamnare a celor care nu se exprimau la fel ca mine, nu erau atât de «atinşi» ca şi mine.

E o învăţătură pe care o tolerăm destul de uşor în bisericile noastre, ba chiar o încurajăm uneori pe motivul că seamănă foarte mult cu învăţătura nou testamentală şi pentru faptul că ne simţim prea acuzaţi de propriile noastre păcate, ca materialismul şi plăcerile trupeşti, pentru a nu fi sensibili la îndemnurile la pocăinţă predicate de la amvon.

Vreau să precizez că scopul meu nu este de a răni pe nici unul din fraţii mei, care poate ar fi de altă părere, ci mai degrabă de a aduce argumente pentru a aduce această învăţătură sub reflectorul biblic. Consider că biserica are printre altele şi rolul şi datoria de gardian al Evangheliei curate aşa cum a fost predicată şi redactată în Noul Testament de apostoli. Pentru a înţelege mai bine la ce ma refer vă propun să analizăm biblic acest fenomen pseudoevanghelic.

Descrierea fenomenului

Ne-am obişnuit ca să acuzăm tineretul de libertinism, superficialitate, lipsa de pioşenie şi valori morale scăzute. Nu negăm existenţa acestor stări spirituale însă ele nu sunt obiectul acestui articol.

În mod surprinzător tendinţa a ceea ce am numit Evanghelia disperării se află la capătul opus. Fenomenul îl putem descrie prin următoarele: propovăduirea unei pocăinţe perpetue, reproşul de la amvon ca nu există trezire, închinarea capătă aceiaşi nuanţă de reproş la adresa adunării, prin cântări ce imploră revărsarea Duhului Sfânt peste adunare pentru a declanţa o trezire-spectacol, deznădejdea când cei din adunare nu lăcrimează câtuşi de puţin cînd vorbim de pocăinţă.

Mesajele verbale ale celor care predică, cei mai mulţi fiind tineri, nu mai sunt nici exegetice (adică nu sunt preocupate de ce vrea să spună textul biblic citit), nici expozitive (să exprime în cuvinte simple uşor de înţeles ce vrea Dumnezeu de la noi) , adică nu pornesc de la Cuvânt pentru a da învăţăturile care există în Scriptură, ci conţin acelaşi mesaj: «Nu eşti suficient de bun ca să primeşti graţia lui Dumnezeu, pentru că nu te-ai căit destul»,«Pentru a primi naşterea din nou trebuie să plângi, să trăieşti o perpetua stare de tânguire şi nemulţumire la adresa ta şi cu privire la  adunarea locală pe care trebuie să o priveşti ca moarta, lepădată de Dumnezeu». Iată dar consecinţele acestei învăţături: nu-i mai privesc pe fraţii mei ca răscumpăraţi de către Hristos, ci ca pe nişte lepădaţi.

Efectele Evangheliei disperării

Partea profund negativă a acestor expuneri stă nu doar în exprimare sau în cuvinte, ci şi în atitudinea cu care sunt spuse. Mesajul este totuşi uşor deviat de la Evanghelie, suficient de fin ca să nu sesizam imediat, iar atitudinea cu care este predicat este complet greşită. Ne vom ocupa în cele ce urmează atât de diferenţele între Evanghelia adevărată şi Evanghelia disperării cât şi de atitudinea predicării.

Tinerii care trăiesc sub aceste învăţături pot cădea în două extreme: revoltă faţă de imposibilitatea de a-L îmbuna pe Dumnezeu, sau un sentiment de neputinţă. de nevrednicie care îi duce în pragul depresiei. Alte efecte le-am aminit, dispreţ mascat faţă de fraţi, boicotarea întălnirilor frăţeşti, în special cu cei «adormiţi» din generaţia mai în vârstă, răzvrătire făţişă sau mascată faţă de prezbiteri şi neglijarea îndemnurilor din 1 Petru 5.5 «Tot aşa şi voi tinerilor (din context, tot aşa cum prezbiterii, adică bătrânii, păstoresc turma lui Dumnezeu cu lepădare de sine), fiţi supuşi celor bătrâni. Şi toţi în legăturile voastre să fiţi împodobiţi cu smerenie. Căci Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har».

Cauzele Evangheliei disperării

I. Foamea acută a tinerilor după hrană spirituală consistentă

Nu e uşor de găsit cauzele acestui curent. Se pare că principala cauza este lipsa de hrană la amvoane, tinerii reproşează pe buna dreptate celor mai în vârsta că tolerează mediocritatea predicilor, ca nu există studii biblice consistente, că mesajele sunt slabe, goale de substanţă, că nu conţin probleme contemporane ca: internetul, pornografia, sexualitatea, etc. Aici înţelegem că există o acută foame după Cuvânt pe care generaţia de dinainte nu a înţeles-o şi nu a satisfacut-o pentru că nu au înţeles-o, punând mai mult accent decât s-ar cuveni pe îmbracăminte, atitudine exterioară, cuminţenie şi forme goale fără substanţă. Tinerii în general fiind mai şcoliţi decât părinţii lor trăiesc o acută frustrare pentru că doresc ca mesajele să fie mai adânci mai profunde, dar şi de modele spirituale.

Pe de altă parte e neputinţa lor proprie, a predicatorilor tineri, de a predica astfel de mesaje, care sfârşesc mai mult pe un ton descurajator şi disperat.

II. Frustrări interioare de natură biologică

În mod paradoxal, tinereţea poate fi una din cele mai nefericite perioade din viaţa omului. Cauza nu este simplă, este o etapă a căutărilor, a instabilităţii,  în care nu avem maturitatea şi înţelepciunea de a ne simţi confortabili şi fericiţi cu ceea ce avem: tinereţe, energie, căutarea unui partener de căsătorie, plăcerea de a citi, de a studia, de a călători, de a ne bucura de sănătate.

Căsătoria poate rezolva doar parţial aceasta stare de neîmplinire, dar nu prin satisfacerea nevoii reale (care este întâlnirea cu Cuvântul lui Dumneze), ci prin distragerea atenţiei de la zbuciumul tinereţii spre alte zbuciumări: de realizare financiară şi profesională, de construire a unui cămin, creşterea copiilor, problema nefiind rezolvată, ci uşor amânată.

Transformările hormonale fac din trupul nostru  un teatru al tensiunilor şi luptelor. Trebuie să recunoaştem ca pentru tânărul creştin lupta împotriva firii, a poftelor sexuale este atroce, spre deosebire de tinerii acestui veac care îşi eliberează tensiunile interioare atât de uşor prin concubinaj, relaţii sexuale ocazionale sau prin chefuri. Eu sunt de părere ca această bătălie este «lupta cea bună» numită astfel de apostolul Pavel şi ca aceasta fugă de poftele tinereţii este o poruncă nu doar pentru tineri, ci pentru toţi absolut toţi credincioşii. Ea este în final răsplătită, dacă este dusă până la sfârşit.

III. Influenţa literaturii creştine din secolul 19 şi început de secol 20

O altă cauză este mai subtilă, dar eu o consider destul de puternică prin faptul că tinerii negăsind modele astăzi le caută în trecut.
Secolul 19 a dat creştinismului o generaţie strălucită de eminenţi predicatori: Torrey, George Whitefield, John Wesley, Moody, Johnatan Edwards, Martin Lloyd Jones, Oswald Chambers, George Mueller, David Brainerd şi mulţi alţii.

Problema vine din faptul că citind aceste cărţi înţelegem că mesajele acestor oameni au avut un profund răsunet în inimile contemporanilor, fapt care a dus la un val mare de treziri. Frustrarea tânărului vin din comparaţia cu veacul de acum, privind în jur realizează că oamenii nu mai răspund la fel mesajului Evangheliei.

Aici trebuie să notăm ca în acea perioada pe care o numim admirativ «epocă a trezirilor» şi care a început în Anglia şi mai apoi Statele Unite, nu a avut amploarea şi nici profunzimea de a transforma societatea acelui veac. Ca dovadă că în această perioadă colonialismul britanic şi opresiunea popoarelor din India, Africa şi a Orientului Îndepărtat a ajuns la vârf, comerţul cu sclavi a devenit o afacere cu mare răspândire, iar apariţia manufacturilor a dus la exploatarea pe scară largă a copiilor. Ca să nu mai vorbim de ideile revoluţionare ale Iluminismului francez şi apariţia «Originii Speciilor» a lui Darwin care au avut un impact mult mai puternic asupra contemporanilor decât predicile celor de mai sus.

Nu se poate vorbi de treziri adevărate atât timp cât societatea acelui secol a ajuns mai rea ca cea dinainte. O citire mai atentă a jurnalului lui Georg Mueller şi a celui scris de David Brainerd, care sunt tablouri ale vremii, ne poate clarifica cu privire şi la tensiunile şi insensibilitatea contemporanilor cu privire la lucrarea de evanghelizare. Trebuie să înţelegem ca William Carey şi Hudson Taylor, marii misionari au fost cazuri rare, excepţii, iar nu reprezentanţi ai vremii lor. Trebuie să afirmăm câ întotdeauna creştinismul s-a răspândit greu, singular şi nu în tam-tamuri de tobă. E adevărat, citim in Faptele Apostolilor că la o predică a apostolului Petru s-au adăugat bisericii aproape 3000 de suflete, însă mai târziu citim că Pavel îi spune lui Timotei: «Dima din dragoste pentru lumea de acum m-a părăsit (…) numai Luca este cu mine», «La întâiul meu răspuns de apărare, nimeni nu a fost cu mine, ci toţi m-au părăsit» 2 Timotei 4.10,16. Întrebarea care rezultă natural este evidentă: unde sunt marile mulţimi câştigate pentru Hristos? Niciodată generaţia din trecut nu a fost mai credincioasă ca cea de azi, niciodată nu a existat o trezire care să afecteze profund structura societăţii, deşi putem afirma ca pe termen lung, creştinismul a influenţat prin învăţăturile sale gândirea modernă occidentală.

Am parcurs acest drum în trecut pentru a contesta mesajele prin care este făcută comparaţia cu trecutul pentru a condamna generaţiile prezente. Niciodată omenirea nu a fost mai bună sau mai rea ca acum, iar dacă totuşi ni se pare că totuşi oamenii de azi sunt mai stricaţi este pentru că azi au mai multe mijloace (bani, televiziune, internet, putere) pentru a-şi exprima răutatea, mijloace pe care cei din trecut nu le aveau, iar ispitele azi sunt evident mai mari. Biblia ne învaţă însă că mereu omul a fost irecuperabil de rău, fără putinţă de automântuire.

O altă precizare de mare importanţă este că prin expresia lui Pavel «să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele…»  nu se referă expres la generaţia secolului 20 (el nu avea cum să ştie ca vor trece 2000 de ani fără ca Hristos să vină), ea trebuie să fie înţeleasă escatologic, ca perioada între prima venire a lui Hristos şi a doua venire.

IV. Influente carismatice

Trebuie să afirmăm aici că în lipsa hranei spirtuale de la amvoane tinerii caută inconştient, fără să înţeleagă cu adevărat ce le lipseşte, diverse forme de satisfacere a golului interior. Mulţi găsesc în experienţele calde şi emoţionale ale trăirilor carismatice un alin pentru suflet. Aceasta e un răspuns la «răceala» şi sărăcia spirituală din bisericile noastre. Aducerea formelor de închinare în bisericile noastre nu e o soluţie deoarece acest înlocuitor nu poate saisface foamea noastră după Cuvântul lui Dumnezeu. Gâdilarea sensibilităţii noastre emoţionale, atât de înşelătoare şi trecătoare, nu doar că nu e de durată, nu poate da bucuria creştină de care vorbeşte Scriptura, dar poate desensibiliza raţiunea şi duhurile străine pot să se strecoare uşor prin uşa întredeschisă a sufletului.

Ce spune Biblia?

«Totuşi, fiindcă ştim că omul nu este socotit neprihănit, prin faptele Legii, ci numai prin credinţa în Isus Hristos, am crezut şi noi în Hristos Isus, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţa în Hristos, iar nu prin faptele Legii; pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii. (…)
Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.Nu vreau să fac zadarnic harul lui Dumnezeu; căci dacă neprihănirea se capătă prin Lege, degeaba a murit Hristos.» Gal. 2.16,20-21

Aproape toate învăţăturile false ale secolului nostru au mai apărut în trecut. Biserica din Galateni a fost practic invadată după plecarea lui Pavel cu învăţături prin care se spunea că omul nu poate fi mântuit dacă nu face eforturi supranaturale de a păzi standardul de perfecţiune a lui Dumnezeu exprima in Legea lui Moise.
În Epistola către Coloseni găsim biserica lovita greu de gnosticism, o învăţătură prin care trupul era privit ca irecuperabil întinat şi de asemenea ca pe o închisoare din care sufletul trebuie eliberat. Potrivit acestei învăţături omul nu poate fi mântuit şi plăcut lui Dumnezeu din cauza trupului şi cât timp e în trup.

Biblia ne spune că Dumnezeu a ridicat standardul de sfinţenie pentru om la nivelul sfinţeniei Lui, atât de sus încât nimeni, niciodată, oricât de mult s-ar strădui să nu poată ajunge acolo. «Fiindcă Dumnezeu a închis pe toţi oamenii în neascultare, ca să aibă îndurare de toţi.» Romani 11.23 şi  . «Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit.» Matei 5.48 48. Se înţelege, deci că Dumnezeu a închis lumea în ascultare nu cu gândul de a o distruge, ci pentru a se îndura de ea. Plăcerea supremă a lui Dumnezeu e să se îndure de omenire, chiar cu preţul sacrificiului de Sine. Cât de confortabil este acest gând iubiţi fraţi şi iubite surori! Până acolo încât, atunci când înţelegi adevărul teologic să fii cutremurat la preţul cel mare pe care Dumnezeu a binevoit să-l plătească pentru tine, nu vei mai condamna pe fraţii tăi care nu au înţeles acest lucru, ci te vei ruga pentru ei. Bunătatea şi îngăduinţa creştină e una din aspectele roadei Duhului. Noi suntem intoleranţi cu noi înşine, dar îngăduitori cu ceilalţi.

Care este soluţia ?

A trăi o Evanghelie a perfecţiunii, a performanţei ne duce la disperare şi la invidie şi ură faţă de fraţii de lîngă noi care par a nu se sinchisi de a fi plăcuţi lui Dumnezeu. De aici o stare continua de nefericire privind atât înăuntru, în noi, cât şi în afară, în biserică.

Apariţia aceste Evanghelii a disperării e un semnal de alarmă asupra faptului că adunările evanghelice au scos demult pe linie moartă studiul şi explicarea Scripturii în adunare. Am introdus în schimb clişee şi şabloane de limbaj, cuvinte golite demult de sensuri, care nu ne satură foamea după Dumnezeu. Întoarcerea la Scriptură, la studiul pe grupe a bărbaţilor bisericii şi introducerea orei de studiu biblic în biserici e singura soluţie. Numai înţelegerea complete a planului lui Dumnezeu ne dă confortul necesar pentru a trăi cu plăcere starea de bucurie creştină. Bucurie care rezistă şi în momente de criză. Mai ales în momente de criză.

Articol semnat de Ovidiu Fărcaş.